Frustraţi, blat si...
Toată lumea se bucură că Dinamo a pierdut la Urziceni. Gigi, Copos, Iancu, toţi au sărit în sus de bucurie cînd s-a terminat meciul de la Urziceni de parcă ar fi cîştigat Liga Campionilor. Ba mai mult, din dorinţa de a nu le mai da nicio şansă dinamoviştilor la titlu, Iancu şi Gigi au anunţat ferm că vor da meciul Unirii. Aşa că avem două blaturi anunţate la ore de maximă audienţă. Va fi interesant dacă aceşti frustraţi ai fotbalului de pe la noi vor fi la fel de controlaţi şi ameninţai cu represalii ca atunci căînd Dinamo, cică, ar fi aranjat meciuri.
"DE CE, DOAMNE, NU M-AI FACUT DINAMOVIST?"...
Bucuresti, Stefan cel Mare. “Cainii Rosii” se aduna...
„Groapa” are uneori aceasta putere asupra noastra: sa ne atraga precum o matca atrage apele raspandite de ploi. Cu sutele, cu miile, ne-am revarsat duminica, in torente, catre stadion. Eram involburati, ca o apriga furtuna de mai. Tunam, fulgeram, cu nerabdare, veneam sa vedem pe Dinamo! Duminică am mers la stadion din convingere. Am intrat în arenă încrezători în faptul că ni se va face voia, că Dinamo se va impune.
Ca o dovadă a tăriei de caracter, a unicităţii determinării noastre, la 0-1 PCH cânta „Noi umplem mereu marile stadioane... suntem galeria echipei campioane...” Asta este diferenţa, fraţilor! De asta suntem unici: avem mentalitatea necesară şi mai mult, capacitatea de a o acumula.
Dinamo nu se mărgineşte între CCA şi CCE. Dinamo începe din ziua în care, gângurind, eşti ridicat în braţe, de părintele venit răguşit de la meci. Atunci se sădeşte în tine dinamovismul: când în privirea lui vezi că arde de nerăbdare să te ducă şi pe tine „ACOLO”; iar dacă nu e el, e orice alt dinamovist care vede în tine un suflet încă neîntinat de inferioritate şi frustrare. De aceea, nu suntem „câini” pentru Liga Campionilor, nu iubim Dinamo pentru palmares. Suntem „câini” PÂNĂ LA MOARTE şi Dumnezeu ne e martor că atât cât depinde de noi, suntem „câini” şi după... „Ardem” pentru echipa noastră, iar pasiunea asta ne împiedică să visăm. Dinamoviştii trăiesc. Suntem cel mai viu şi mai nobil vlăstar al microbismului romanesc. Nu sunt vorbe în vânt, e o realitate bazată pe responsabilitatea cu care TRĂIM această calitate de suporteri. Reprezentăm o entitate maturizată prin experienţă, suntem căliţi. Nu ne ghidăm după fantasmele trecutului, avem scopuri precise, iar realizările ne provoacă la mai mult. Ne place să facem totul ca la carte.
Dezavantaje? Da, avem. Pentru că eforturile noastre, dorinţele noastre, pot ajunge atât de sus şi pot împinge echipa atât de mult, încât, inevitabil, implică un recul. Trebuie, din când în când, să ne revenim; altfel nici Dinamo nu-si poate recăpăta suflul. E firesc, doar trăieşte prin zbaterea inimilor noastre...
Pe de alta parte, îndreptăţiţi sau nu, sunt şi alţii care îşi revendică o serie dintre atributele cu care ne mândrim. Ne năştem egali cu toţi ceilalţi microbişti, dar „botezul” ne separă.
Dacă toţi sunt o apă şi un pământ, iar noi pornim alăturea de ei, atunci noi suntem esenţa care nu se dizolvă, apa care nu se amestecă. Suntem cei care fac notă discordantă. Biciul de care toţi se tem, dar pe care toţi ar vrea să-l poată folosi. Onoram, de altfel, cele mai galonate culori din fotbalul romanesc, pentru că cele mai multe titluri au fost, de-a lungul timpului, împodobite în alb şi roşu. Iată de ce, suntem binecuvântaţi cu puterea de a trece prin foc, dezarmându-ne în acelaşi timp detractorii prin atitudinea noastră...
Aşa se face ca avem uneori capacitatea de a sădi în mintea adversarilor acel „chin intim”. Acel gând care îi ruşinează, care îi face să-şi muşte limba încercând să nu se arunce disperaţi în genunchi şi să nu păcătuiască, strigând către cer cu buzele însângerate: „DE CE, DOAMNE, NU M-AI FĂCUT DINAMOVIST?”...
